Astăzi sunt facilitator, însă înainte de toate sunt un om care continuă să se cunoască pe sine.
Tot ceea ce ofer în sesiunile mele s-a născut mai întâi din propriul meu proces. Nu din dorința de a deveni facilitator și nici dintr-un plan profesional, ci din nevoia de a găsi repere care să mă susțină într-o nouă etapă a vieții mele.
Până în 2019 eram orientată către rezultate, stabilitate și dezvoltare profesională. Lucram în Marea Britanie, aveam casa mea, independență financiară și sentimentul că îmi construiesc viața pe care mi-o doresc.
În aceeași perioadă am ales să mă mut în România. Nu a fost o decizie bazată pe argumente profesionale sau materiale, ci una pe care am simțit să o urmez, deși nu îi înțelegeam încă sensul. Astăzi privesc acea alegere ca pe începutul unei transformări profunde.
În vara anului 2020, contextul care mă adusese în România s-a încheiat. Pentru prima dată, toate reperele exterioare care îmi oferiseră siguranță păreau să nu mai răspundă întrebării care începuse să mă însoțească:
Cine sunt eu dincolo de toate rolurile pe care le-am construit?
Aș fi putut să mă întorc la viața pe care o aveam înainte. Aș fi putut să mă refugiez în muncă sau să aleg un nou început într-un alt loc. În schimb, am ales să rămân cu această întrebare și să văd ce încearcă să îmi arate.
Au urmat luni în care universul meu era format din mine însămi. Citeam, mă rugam, meditam și petreceam mult timp în natură. Corpul meu părea să trăiască o furtună pe care mintea nu o putea explica. Deseori simțeam de parcă un foc îmi cuprindea corpul, iar cufundarea în apa rece îmi aducea alinare. Era unul dintre puținele momente în care sistemul meu găsea liniște. Pentru mult timp nu am găsit explicații care să dea sens experienței prin care treceam.
Privind în urmă, îmi dau seama că acea perioadă a fost începutul celei mai importante relații din viața mea: relația cu mine însămi.
În meditație au început să apară răspunsuri pe care nu le găseam prin analiză sau logică. Era o formă de cunoaștere pe care nu o puteam explica, dar pe care o puteam trăi. Am continuat să o explorez fără să știu unde avea să mă ducă.
Una dintre experiențele care m-a făcut să continui această explorare a avut loc într-o tabără, unde am cunoscut o persoană care se confrunta cu o afecțiune dureroasă a pielii. Seara, țineam mâinile deasupra zonelor afectate, fără să urmăresc un rezultat și fără să am o metodă clară. Ea spunea că, în timpul acelor sesiuni, simțea o senzație de răcoare, corpul i se relaxa, iar disconfortul se diminua.
Acea experiență m-a făcut să mă întreb: putea ceea ce descopeream în propriul proces să devină, într-un fel, o resursă și pentru alți oameni?
Au urmat formări, ateliere și multe ore de practică. Am simțit nevoia să înțeleg mai bine ceea ce experimentam și să nu mă bazez doar pe propria percepție. Pentru mine era important să disting între ceea ce îmi imaginam și ceea ce producea schimbări reale în experiența oamenilor.
Au existat și multe îndoieli. Dar oamenii reveneau, veneau prin recomandări și îmi povesteau schimbările pe care le observau în viața lor.
În căutarea unui cadru care să susțină ceea ce experimentam deja intuitiv, am urmat și formarea în Access Bars®. Pentru mine a fost mai degrabă o confirmare decât un început. Am recunoscut în această metodă procese pe care le trăiam deja, iar experiența acumulată ulterior m-a ajutat să îmi conturez propriul mod de a lucra.
Formarea în TRE® a venit, la rândul ei, dintr-o nevoie personală. Îmi doream să înțeleg mai bine corpul și felul în care acesta răspunde la stres și tensiune. După ce am experimentat beneficiile asupra propriei persoane, am ales să integrez această metodă în lucrul cu oamenii care rezonează cu această abordare.
Nu mi-am propus să devin facilitator. Am vrut doar să înțeleg ceea ce trăiam. Privind în urmă, îmi dau seama că această căutare m-a condus, firesc, către rolul de facilitator.
Astăzi continui să învăț din fiecare sesiune pe care o facilitez. Nu cred că există o metodă universal valabilă sau una superioară celorlalte. Cred că fiecare dintre noi are propriile căutări, propriul ritm și propriile resurse, modelate de experiențele și etapele de viață prin care trecem.
În sesiunile pe care le facilitez, îmi propun să creez un spațiu în care omul să se poată opri, să își asculte propriile trăiri și să descopere, în propriul ritm, resursele și răspunsurile de care are nevoie.
Consider că nimeni nu poate face drumul în locul nostru. Însă, uneori, prezența potrivită poate face călătoria mai blândă. Aceasta este perspectiva din care aleg să însoțesc oamenii.